Dialog cu dragostea,

- Nu te-am înţeles niciodata tânără domniţă. Tu când iubeşti, urăşti ; iar când urăşti, iubeşti mai mult decât atunci când iubeai.
( Şi s-a găsit tocmai amărâta asta de dragoste să mă întrebe de parcă nu ar avea nici o vina?! )
Tacere preţ de câteva clipe; Apoi îmi îndrept privirea dinspre zare, înspre copilul care se întitula dragoste. O numesc astfel pentru că dragostea nu ţine mai mult de 3 ani, iar toţi copiii ( mă rog; aproape toţi ) se nasc din iubire. Zâmbesc in colţul buzelor atât cât mi se conturează gropiţele şi îi zic pe un ton calm, aproape blazat:
- Nici eu.
- Eşti cam scumpă la vorbă. Să înţeleg că nu mă vrei în preajma ta?
Ezit...
- Nu. Iartă-mă. M-am rătăcit cu ochii în mare şi mă jucam cu soarele printre gene. Cum te pot ajuta?
- Iubeşti?
Tac...
- Urăşti?
- Nici măcar.
- Atunci ai iubit?
- Pe cei mai iubiţi dintre pământeni? Adesea.
( Şi râd pe sub mustăţi )
- Domnişoară cu părul de nisip şi ochi adânci precum oceanele lumii... pare-mi-se că dumneata eşti zeflemistă şi jucăuşă.
- Aşa am fost dintotdeauna, iar mai apoi m-au determinat alţii să fiu astfel.
-  Şi ce experienţă aveţi, tânără domnişoara?
- Două sentimente la minut.
- Exprimate în ?
- În suflet.
- Nu pari prea fericită însă eşti cumva liniştită şi împacată. De ce?
- Pentru că acolo undeva îl voi găsi.
- Şi dacă nu il vei întâlni vreodată ?
- Atunci va veni el la mine.
- Şi cu ce te ajută pe dumneata gândul acesta? În fond, e doar o supoziţie. Până acum te-ai hrănit cu iluzii.
- Pentru că voi reuşi. Voi fi fericită.