Doleante de toamna

As sfasia tot intr-o secunda fara sa ma mai uit la ce anume, as arunca tot pe fereastra, as macelari tot ce este in jurul meu si la sfarsit m-as sfarteca si pe mine...undeva departe, in gol.
Am ajuns sa am o stare nevrotica. Ale nemultumirii valuri ma cuprind si ma baga la fund fara sa am voie sa respir. Ma simt pierduta. Ma simt urata. Daca as putea sa cuprind toate resentimentele intr-o unda de soc as lasa-o explodeze in mine, distrugandu-ma in mii de molecule, fragmente uitate ale unui ADN nefericit.Le-as imprastia apoi pe langa cei din jurul meu si le-as urla in ureche cat de ingrati au fost ca n-au stiut sa ma pretuiasca!I-as bantui si nu m-as lasa pana cand si ei la randul lor nu s-ar desface in mii de particule...ca si mine.Apoi intr-o miscare browniana, depasind viteza luminii i-as arunca pe toti in aceeasi "oala" impropriu spus, si i-as uita acolo pe veci.Termodinamica propriului organism ma indreapta catre idei fanteziste, ireale, fantasmagorice.Presiunea, volumul si temperatura nu isi mai stabilesc relatiile firesti.Nu stiu nimic despre viata iar viata nu ma stie nici ea la randul sau...Sunt un obiect.Incet imi pierd sufletul.Nu mai am putere sa investesc in mine.Ma simt ca o gaura neagra...Astept.