Inainte mi se parea ca problemele mele erau de o anvergura groaznica, inimaginabila, neverosimila. Insa, de curand, am invatat ca si invatatul se uita. Unde imi sunt gandurile care ma framantau zi si noapte? Unde sunt cei fara de care nu puteam trai? De ce apa imi este apa , iar oxigenul oxigen? De ce mancarea are gust, atunci cand ar trebui sa fie fada? De ce privind inapoi va iubesc pe toti si in acelasi timp pe nici unul? De ce imi accept partea din vina si imi asum greselile? De ce nu mai sunteti voi calaii si am impartit sarcinile in mod egal? Sau de ce nu ma mai indragostesc de vecinul de la etajul 3, care abia s-a mutat?
Daca toate astea ti-au trecut prin cap macar o singura data, atunci stii despre ce vorbesc. Un om care a fost deposedat de anumite valori, nu mai are nimic de pierdut si atunci incepi sa te iubesti si sa detii libertate. Ma simt atat de aproape si totusi atat de departe de acel ceva care se cheama " acceptare " ... Dar NU , nu vreau sa fac asta! E pentru oameni slabi. Nu pot accepta infrangerea societatii, doar pentru ca normalul reprezinta un armistitiu intre cativa oameni care s-au nascut cu sceptrul in mana. Cine decide ce e normal si ce nu? Si cine spune ca n-am dreptul sa duc o viata haotica, dezordonata si chiar si desfranata daca asa imi doresc eu. Tu cum reusesti? Ti se pare ca reusesti? Ravnesc la o viata normala. Din pacate nu mi s-ar potrivi.
Iesi din zona de confort pentru a reusi.
Dar intrebarea e : "De ce se recurge la asta ?"
